LUPTA PENTRU A FI

Recent, într-un cadru festiv şi în prezenţa unui public select, Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prin preşedintele său executiv cărturarul Artur Silvestri, mi-a decernat Premiul de Excelenţă în semn de „recunoştinţă obştească şi continuă aducere-aminte pentru valoarea de ansamblu a operei culturale şi pentru eminenta acţiune editorială, unică în mediul rural“, cum glăsuieşte textul de pe diplomă.

A fost un moment emoţionant şi răscolitor de amintiri şi dătător de energii, mai ales că de pe vremea când eram elev n-am mai primit o diplomă sau un premiu.

A fost moment emoţionant, fiindcă alături de subsemnatul erau premiate personalităţi de marcă ale culturii române. Şi printre ei,… popa de la Bârda! S-au ţinut discursuri, s-au legat prietenii, s-au făcut schimburi de cărţi, reviste şi alte publicaţii.

A fost un moment răscolitor de amintiri, fiindcă, instantaneu, auzindu-mă chemat să mi se înmâneze diploma, am simţit valul acela de sânge, care urcă până la creştet, făcând, pentru câteva clipe, ochii să vadă mai mult în interior decât în exterior. Nu ştiu de ce, spre deosebire de altădată, când ca elev, primeam premii, de data aceasta m-am simţit, pentru câteva momente cât a durat drumul până la microfon, singur, doar cu mine însumi. Mi s-au derulat, fulgerător, prin minte, ca-ntr-un film, câteva secvenţe din viaţă, care au avut legături, mai intense ori mai firave, cu „patima“ scrisului şi cu „idolul“ tipar. M-am văzut, copil fiind, păzind vitele, în timp ce derulam zeci şi zeci de file, înfometat şi însetat de a şti ce şi cum. De multe ori vitele se depărtau, intrau în recolte, le pierdeam, iscam certuri şi necazuri pentru părinţi. Toate se terminau cu bine, fiindcă se dusese vestea că obişnuiesc să citesc până uit de vite şi oamenii aveau un respect, mai mult sau mai puţin vizibil, faţă de carte. Pentru asta aveau puterea de a ierta. M-am văzut strecurându-mă sfios în biblioteca şcolii, apoi în cea judeţeană, în timp ce mama vindea laptele ori brânza în piaţă! M-am văzut scriind primele versuri şi pagini de „proză“ tot după oi. Cele peste cinci sute de mii de scrisori, cât numără arhiva personală, dovedesc cu prisosinţă că încercările de a intra în contact cu publicaţiile şi cu editurile vremii le-am făcut de timpuriu. Trimiteam texte în toate părţile şi din toate părţile îmi veneau doar scrisori încurajatoare, care, într-adevăr, mă încurajau. Debutul propriu-zis a venit în 1972, prin bunăvoinţa regretatului preot Dumitru Bălaşa, redactor, pe atunci, la „Mitropolia Olteniei“ din Craiova. A fost destul să-mi publice o poezie (Odă Coşunei), căci după aceea am năpădit pe capul bietului om cu documente, reportaje, predici etc. Şi dânsul, Dumnezeu să-l ierte! (mai ales că cei de-atunci, de la mitropolie, nu l-au iertat niciodată, fiindcă a îndrăznit să publice un elev seminarist, fapt fără precedent!) — mi le publica, după ce le mai scărmăna pe ici, pe colo. Cu fiecare material publicat în revistă, simţeam cum mă impulsionează energii interioare nebănuite până atunci, subiectele veneau în avalanşă şi prea puţină vreme îmi mai rămânea de învăţat. A început, tot din vremea seminarului, corespondenţa cu editurile. Păstrez copii după scrisorile pe care le trimiteam. Erau tot felul de proiecte, pe care le propuneam. De peste tot primeam doar refuzuri categorice. Elanul tineresc făcea să nu cad în deznădejde. Îmi reproşam mie însumi că nu am propus ceva convingător, ceva foarte important.

M-am văzut student în Bucureşti. Am continuat şi acolo să joc „volei“ cu editurile, în timp ce colaboram la „Mitropolia Olteniei“, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, chiar la „Magazin istoric“. La un moment dat mi-am dat seama că în adresele ce le înaintez mi se strecoară o greşeală capitală. Scriam că sunt elev la seminar, respectiv student la teologie. Din momentul în care n-am mai făcut această precizare, am primit primul răspuns pozitiv de la editura Albatros. Erau interesaţi de proiectul meu privind o carte cu Anton Pann. Am fost chemat la >>>>>

Anunțuri

Lasă un comentariu

EU, CA PREOT, SUNT URMAŞUL MISIONARILOR CREŞTINI

lată câteva întrebări răscolitoare! M-am gândit la ele…., nu m-am gândit…? Greu de spus! Când eşti foarte ocupat, nu prea ai timp să ţi le pui. Şi, totuşi, astăzi mi le pune cineva şi trebuie să răspund la ele. O voi face cu toată sinceritatea, deşi, pe undeva, răspunsurile mele s-ar putea să apară de-a dreptul naive, copilăreşti! Asta este! Dar, s-o luăm la rând:

De ce scriu? Pot da două răspunsuri, la fel de adevărate:

1. Nu ştiu! Scriu, fiindcă simt nevoia s-o fac. Aşa cum simt nevoia să mănânc. Dacă nu scriu nimic într o zi, simt că-mi lipseşte ceva, că e o zi pierdută pentru mine. Cred că şi sufletul este un mare mâncăcios. Cu cât îl respecţi şi-i dai raţia de zi cu zi, devine obraznic şi începe să-ţi ceară el, uneori chiar fără ruşine. Nu ştiu dacă aşa simt nevoia de droguri cei ce se droghează, dar eu cred că n-aş putea trăi în mod normal, dacă n-aş citi şi n-aş scrie. Nu ştiu de când mi se trage asta, fiindcă aşa mă ştiu. Chiar înainte de a mă duce la şcoală cerşeam manuale pe la elevii din sat, le răsfoiam fără contenire, observam pozele, coloram, desenam. Am învăţat să scriu înainte de a mă duce la şcoală. În ziua de 15 septembrie 1960, când m-a dus tata la şcoală, prima mea zi de şcoală, aveam ghiozdanul ticsit cu caiete. Tăticu a ţinut să-i precizeze învăţătoarei, regretata Doamnă Elena Sfetcu, că eu ştiu să… scriu. Doamna îi fusese şi tatălui meu învăţătoare şi, cu familiaritate, i-a tăiat-o scurt, fără menajamente: „Lasă, Nicolae, c-am mai văzut eu filfizoni de ăştia!“ Asta fusese totul, toată aprecierea dumneaei. M-a dezumflat, dar n-avem încotro. Acolo dânsa era suveran necontestat. Pe noi cei de a-ntâia ne-a învăţat din prima zi o poezie, pe care o ştiu şi azi, după 45 de ani: „ Carte dragă, de la tine, / Eu pot multe învăţa! / Tata tot mereu îmi spune / Şi eu cred că este aşa. / Vino, dară, şi mă nvaţă / Şi eu te voi asculta!“ Am învăţat-o din clasă şi am alergat repede acasă, mândru, nevoie mare, s-o spun părinţilor. Tata, bucuros, m-a sfătuit s-o scriu pe caiet. Am scris-o, bineînţeles, pe caietul de matematică. A doua zi, cine era mai ţanţoş decât mine? Nu cred că mai era cineva. Învăţătoarea a vrut să ne înveţe să facem puncte sau liniuţe. Ne scria fiecăruia câteva semne la începutul rândului şi noi trebuia să continuăm. Când a ajuns la mine şi a văzut poezia scrisă pe caiet, parcă i-a venit ameţeală. A învineţit şi m-a întrebat: „Cine a scris aici?“ Am răspuns cu sfială, dar şi cu oarecare mândrie: „Da, Doamnă, eu am scris!“ „Te am pus eu?“ „Da, Doamnă, tata m-a pus s-o scriu!“ „Tată tău să-şi cumpere caiete, dacă vrea să scrie! Aici tu faci doar ce-ţi spun eu!“ Şi, ca să ţin minte mai bine, mi-a ars două palme, cum nu mi-a mai făcut nimeni vreodată. Pe de-o parte din cauza durerii fizice, pe de alta din cauza orgoliului rănit, nu m-am putut opri din plâns până la sfârşitul orelor. Am plecat acasă, urlând, trezind astfel curiozitatea sătenilor. Tata a reclamat-o pe doamna la inspectoratul învăţământului, dar, la vremea aceea, bătaia încă făcea parte din inventarul instrumentelor şi metodelor pedagogice, aşa că totul s-a muşamalizat. Oricum, a fost prima bătaie adevărată pe care am luat-o, fiindcă… scrisesem. Cu toate astea, nu m-am lăsat de scris nici azi şi cred că nu mă voi lăsa până la sfârşitul vieţii. Am>>>>>

Lasă un comentariu

SCRISOARE PASTORALĂ

Dragii mei!

De câtva timp se tot vorbeşte în ziare, la televizor şi la radio despre necesitatea de a face publice dosarele de la securitate ale preoţilor, fiindcă, vezi Doamne, ar fi divulgat secretele mărturisite de către enoriaşii lor la Sfânta Spovedanie. Totul pleacă de la o lege ce s-a dat în acest sens de către scumpii noştri parlamentari. Au socotit domniile lor că toate celelalte probleme ale ţării le-au rezolvat, doar asta o o mai au şi… gata, pot apoi să doarmă liniştiţi. Toţi au început apoi să bălăcărească în presă ierarhiio, preoţii, Biserica şi Sfintele Taine, mai ales Sfânta Spovedanie.

Dacă aş vorbi unor oameni ca cei de la Gruia, care nu se spovedeau şi nu se împărtăşeau decât în ultimele momente ale vieţii, când nu mai aveau nici o speranţă de scăpare, mi-ar fi foarte greu, fiindcă oamenii aceia nu ştiau ce este Sfânta Spovedanie. Vă vorbesc însă Dvs., cei care vă spovediţi şi vă împărtăşiţi cu sutele în timpul unui an, la cele patru posturi mari şi ori de câte ori simţiti nevoia să vă descărcaţi sufletul. Şi asta o faceţi de cel puţin treizeci de ani, de când sunt în mijlocul Dumneavoastră preot. Cei care v-aţi spovedit personal ştiti din proprie experienţă, cei care nu v-aţi spovedit niciodată (dacă mai este vreunul!) puteţi întreba pe cei care s-au spovedit. De fiecare dată aţi spus ce-aţi vrut Dvs. V-aţi descărcat sufletul fiecare cum aţi ştiut. Fie că aţi furat, că aţi înjurat, că aţi desfrânat sau aţi făcut alt păcat, a fost destul să spuneţi păcatul. Nu cred că ar fi cineva de bună credinţă, care să poate afirma că l-am întrebat la Spovedanie când, de unde, cu cine a furat, cu cine a desfrânat sau alte amănunte de felul acesta, aşa cum ar face un poliţist, când trebuie să întocmească un proces verbal de constatare a unei infracţiuni. Ofiţerii de la securitate erau oameni deştepţi şi n-aveau timp să se ocupe lucruri de acestea. Ele erau importante din punct de vedere religios-moral, nu din punct de vedere politic. Nu întrebam pe nimeni dacă a înjurat oaia, capra sau preşedintele ţării sau partidul sau cine ştie ce activist. În această situaţie, ce ar fi putut să>>>>>

Lasă un comentariu

DOCUMENTE ETNOISTORICE INEDITE DIN SECOLUL AL XIX-IEA

În cultura română, etnoistoria este o disciplină aflată încă în fază de pionierat. Studii teoretice sau aplicate sunt foarte puţine. Cu toate acestea, istoricii români au observat de timpuriu necesitatea abordării etnologiei, în formă restrânsă, a folclorului, ca ramură auxiliară a istoriei. Din păcate, însă, nimeni nu a încercat, până în prezent, să realizeze o sinteză de etnoistorie românească. Asemenea încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, există însă în alte culturi.

Etnoistoria se ocupă cu investigarea şi cercetarea datelor oferite de tradiţia populară privitoare la momente, personalităţi, stări de lucruri etc, dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, pentru a le putea oferi ca documente auxiliare studiilor istorice propriu-zise. Prin aceasta se poate aduce o substanţială contribuţie istorică globală, pluridimensională. Coroborarea datelor furnizate de documentele etnoistorice, cu cele oferite de documentele istorice propriu-zise, constituie o premiză majoră în elucidarea şi aprofundarea adevărului istoric.

În veacul al XIX-lea, o serie de cărturari români s-au îndreptat spre masele populare, încercând să salveze ceea ce se mai putea salva din zestrea spirituală a acestora. O bună parte din ei au realizat culegeri de folclor, care constituie adevărate pietre de temelie în domeniul respectiv. Alţii au emis, prin instituţiile în cadrul cărora îşi desfăşurau activitatea, o serie de chestionare, urmărind ca, prin răspunderile ce aveau să primească, să-şi fundamenteze anumite teorii, idei etc. Demnă de semnalat în acest sens este lucrarea lui>>>>>

Lasă un comentariu

PAŞII LUI DUMNEZEU

Într-o noapte, un om a visat că străbătea o plajă împreună cu Dumnezeu. La fiecare pas apăreau pe cer imagini din viaţa lui. Şi, cu fiecare imagine, pe nisip apăreau două rânduri de urme: un rând lăsat de paşii lui, altul lăsat de paşii lui Dumnezeu. Omul privi paşii de pe nisip şi ovserbă ceva ciudat. Văzu că adeseori pe nisip apărea doar un singur rând de urme, iar celălalt dispărea. Şi asta se petrecea tocmai în momentele cele mai grele ale vieţii lui. Descoperirea aceasta l-a tulburat cumplit şi, plângând, L-a întrebat pe Dumnezeu, Care-l însoţea: „– Doamne, mi-ai spus că de vreme ce m-am hotărât să Te urmez, vei merge cu mine până la capăt! Dar, uite, tocmai în clipele cele mai grele din viaţa mea văd un singur rând de urme, ceea ce înseamnă că Tu tocmai atunci m-ai părăsit!“ Şi Dumnezeu i-a răspuns: „– Copilul meu drag! Eu te iubesc şi nu te-am părăsit nici chiar în momentele cele mai cumplite ale vieţii tale. Acolo unde vezi un singur şir de urme, să ştii că te-am purtat în braţe…, iar urmele ce le vezi, ale Mele sunt!“

Lasă un comentariu

NU AVEM PROVERBE ?

Am primit cu mare bucurie de la profesorul Wolfgang Mieder de la Universitatea Vermont din Statele Unite mai multe cărţi de paremiologie. Facem precizarea că paremiologia se ocupă cu studiul proverbelor. Profesorul Mieder scoate cea mai veche şi amplă revistă despre proverbe din lume, intitulată „Proverbium“. În ea publică autori din lumea întreabă. Colecţia revistei şi alte câteva zeci de cărţi dedicate proverbelor le-a donat preotului Dvs. de-a lungul anilor. În ultimii 20 de ani, preotul Dvs. a publicat mai multe articole şi studii în revista respectivă, în care a făcut cunoscute comorile folclorului românesc. E dureros însă de constatat că în Enciclopedia proverbelor lumii, apărută în Statele Unite, pe care ne-o trimite Domnule Mieder, România nu figurează cu nici măcar un singur proverb. În schimb, sunt prezente stătuleţe din Africa, a căror istorie are câteva decenii. La începutul secolului trecut Iuliu Zanne inventaria în cele zece volume ale sale, peste 120.000 de proverbe româneşti. De atunci au trecut 100 de ani, timp în care au apărut noi şi noi culegeri. Cu toate acestea, nu am ştiut să ne facem cunoscute comorile acestea lumii!

Lasă un comentariu

DUMNEZEU BATE CU ANUL, NU CU CEASUL !

Este proverbul pe care-l rostesc nedreptatitii, oamenii pe care judecatile omenesti i-au lasat nemultumiti. Dumnezeu ramane ultima instanta de apel, dreptatea desavarsita, bazata pe atotstiinta si impartialitate. Judecatorii lumesti nu ajung intotdeauna la adevarata dreptate; fie ca nu cunosc intreg adevarul din lipsa de probe, fie ca nu vreau sa-l recunoasca datorita unor interese ori manevre de culise, fie ca sunt neputinciosi din motive mai mult sau mai putin cunoscute omului de rand. Peste judecatori si peste judecati, peste reclamatii si inculpati, peste martori si peste avocati, este Dumnezeu, Care stie si vede toate, iar cu a Sa putere, mai devreme sau mai tarziu, face dreptatea de care cei multi au atata nevoie. Cati nu soptesc in gand sau printre dinti, ori urla-n dansii nedreptatea ce li se face si spun napastuitorilor sau judecatorilor lor, asemenea Sfantului Pavel: „Te va bate Dumnezeu, perete varuit „. (Fapt.,XXIII, 3) ! Asadar, Dumnezeu in atotstiinta si atotputernicia Sa, nu lasa nepedepsit raul si nerasplatit binele. Tocmai prin aceasta isi arata unul dintre cele mai de seama atribute ale fiintei Sale: dreptatea ! Aici apare insa un alt aspect al problemei: cand intervine Dumnezeu sa faca dreptate, sa pedepseasca sau sa rasplateasca ? Pentru omul inceputului de secol XXI este de neinteles proverbul in discutie. El ar vrea ca totul sa fie>>>>>

Lasă un comentariu

Older Posts »