LUPTA PENTRU A FI

Recent, într-un cadru festiv şi în prezenţa unui public select, Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prin preşedintele său executiv cărturarul Artur Silvestri, mi-a decernat Premiul de Excelenţă în semn de „recunoştinţă obştească şi continuă aducere-aminte pentru valoarea de ansamblu a operei culturale şi pentru eminenta acţiune editorială, unică în mediul rural“, cum glăsuieşte textul de pe diplomă.

A fost un moment emoţionant şi răscolitor de amintiri şi dătător de energii, mai ales că de pe vremea când eram elev n-am mai primit o diplomă sau un premiu.

A fost moment emoţionant, fiindcă alături de subsemnatul erau premiate personalităţi de marcă ale culturii române. Şi printre ei,… popa de la Bârda! S-au ţinut discursuri, s-au legat prietenii, s-au făcut schimburi de cărţi, reviste şi alte publicaţii.

A fost un moment răscolitor de amintiri, fiindcă, instantaneu, auzindu-mă chemat să mi se înmâneze diploma, am simţit valul acela de sânge, care urcă până la creştet, făcând, pentru câteva clipe, ochii să vadă mai mult în interior decât în exterior. Nu ştiu de ce, spre deosebire de altădată, când ca elev, primeam premii, de data aceasta m-am simţit, pentru câteva momente cât a durat drumul până la microfon, singur, doar cu mine însumi. Mi s-au derulat, fulgerător, prin minte, ca-ntr-un film, câteva secvenţe din viaţă, care au avut legături, mai intense ori mai firave, cu „patima“ scrisului şi cu „idolul“ tipar. M-am văzut, copil fiind, păzind vitele, în timp ce derulam zeci şi zeci de file, înfometat şi însetat de a şti ce şi cum. De multe ori vitele se depărtau, intrau în recolte, le pierdeam, iscam certuri şi necazuri pentru părinţi. Toate se terminau cu bine, fiindcă se dusese vestea că obişnuiesc să citesc până uit de vite şi oamenii aveau un respect, mai mult sau mai puţin vizibil, faţă de carte. Pentru asta aveau puterea de a ierta. M-am văzut strecurându-mă sfios în biblioteca şcolii, apoi în cea judeţeană, în timp ce mama vindea laptele ori brânza în piaţă! M-am văzut scriind primele versuri şi pagini de „proză“ tot după oi. Cele peste cinci sute de mii de scrisori, cât numără arhiva personală, dovedesc cu prisosinţă că încercările de a intra în contact cu publicaţiile şi cu editurile vremii le-am făcut de timpuriu. Trimiteam texte în toate părţile şi din toate părţile îmi veneau doar scrisori încurajatoare, care, într-adevăr, mă încurajau. Debutul propriu-zis a venit în 1972, prin bunăvoinţa regretatului preot Dumitru Bălaşa, redactor, pe atunci, la „Mitropolia Olteniei“ din Craiova. A fost destul să-mi publice o poezie (Odă Coşunei), căci după aceea am năpădit pe capul bietului om cu documente, reportaje, predici etc. Şi dânsul, Dumnezeu să-l ierte! (mai ales că cei de-atunci, de la mitropolie, nu l-au iertat niciodată, fiindcă a îndrăznit să publice un elev seminarist, fapt fără precedent!) — mi le publica, după ce le mai scărmăna pe ici, pe colo. Cu fiecare material publicat în revistă, simţeam cum mă impulsionează energii interioare nebănuite până atunci, subiectele veneau în avalanşă şi prea puţină vreme îmi mai rămânea de învăţat. A început, tot din vremea seminarului, corespondenţa cu editurile. Păstrez copii după scrisorile pe care le trimiteam. Erau tot felul de proiecte, pe care le propuneam. De peste tot primeam doar refuzuri categorice. Elanul tineresc făcea să nu cad în deznădejde. Îmi reproşam mie însumi că nu am propus ceva convingător, ceva foarte important.

M-am văzut student în Bucureşti. Am continuat şi acolo să joc „volei“ cu editurile, în timp ce colaboram la „Mitropolia Olteniei“, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, chiar la „Magazin istoric“. La un moment dat mi-am dat seama că în adresele ce le înaintez mi se strecoară o greşeală capitală. Scriam că sunt elev la seminar, respectiv student la teologie. Din momentul în care n-am mai făcut această precizare, am primit primul răspuns pozitiv de la editura Albatros. Erau interesaţi de proiectul meu privind o carte cu Anton Pann. Am fost chemat la >>>>>

Anunțuri

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: