Eu, ca preot, sunt urmaşul misionarilor creştini

lată câteva întrebări răscolitoare! M-am gândit la ele…., nu m-am gândit…? Greu de spus! Când eşti foarte ocupat, nu prea ai timp să ţi le pui. Şi, totuşi, astăzi mi le pune cineva şi trebuie să răspund la ele. O voi face cu toată sinceritatea, deşi, pe undeva, răspunsurile mele s-ar putea să apară de-a dreptul naive, copilăreşti! Asta este! Dar, s-o luăm la rând:

De ce scriu? Pot da două răspunsuri, la fel de adevărate:

1. Nu ştiu! Scriu, fiindcă simt nevoia s-o fac. Aşa cum simt nevoia să mănânc. Dacă nu scriu nimic într o zi, simt că-mi lipseşte ceva, că e o zi pierdută pentru mine. Cred că şi sufletul este un mare mâncăcios. Cu cât îl respecţi şi-i dai raţia de zi cu zi, devine obraznic şi începe să-ţi ceară el, uneori chiar fără ruşine. Nu ştiu dacă aşa simt nevoia de droguri cei ce se droghează, dar eu cred că n-aş putea trăi în mod normal, dacă n-aş citi şi n-aş scrie. Nu ştiu de când mi se trage asta, fiindcă aşa mă ştiu. Chiar înainte de a mă duce la şcoală cerşeam manuale pe la elevii din sat, le răsfoiam fără contenire, observam pozele, coloram, desenam. Am învăţat să scriu înainte de a mă duce la şcoală. În ziua de 15 septembrie 1960, când m-a dus tata la şcoală, prima mea zi de şcoală, aveam ghiozdanul ticsit cu caiete. Tăticu a ţinut să-i precizeze învăţătoarei, regretata Doamnă Elena Sfetcu, că eu ştiu să… scriu. Doamna îi fusese şi tatălui meu învăţătoare şi, cu familiaritate, i-a tăiat-o scurt, fără menajamente: „Lasă, Nicolae, c-am mai văzut eu filfizoni de ăştia!“ Asta fusese totul, toată aprecierea dumneaei. M-a dezumflat, dar n-avem încotro. Acolo dânsa era suveran necontestat. Pe noi cei de a-ntâia ne-a învăţat din prima zi o poezie, pe care o ştiu şi azi, după 45 de ani: „ Carte dragă, de la tine, / Eu pot multe învăţa! / Tata tot mereu îmi spune / Şi eu cred că este aşa. / Vino, dară, şi mă nvaţă / Şi eu te voi asculta!“ Am învăţat-o din clasă şi am alergat repede acasă, mândru, nevoie mare, s-o spun părinţilor. Tata, bucuros, m-a sfătuit s-o scriu pe caiet. Am scris-o, bineînţeles, pe caietul de matematică. A doua zi, cine era mai ţanţoş decât mine? Nu cred că mai era cineva. Învăţătoarea a vrut să ne înveţe să facem puncte sau liniuţe. Ne scria fiecăruia câteva semne la începutul rândului şi noi trebuia să continuăm. Când a ajuns la mine şi a văzut poezia scrisă pe caiet, parcă i-a venit ameţeală. A învineţit şi m-a întrebat: „Cine a scris aici?“ Am răspuns cu sfială, dar şi cu oarecare mândrie: „Da, Doamnă, eu am scris!“ „Te am pus eu?“ „Da, Doamnă, tata m-a pus s-o scriu!“ „Tată tău să-şi cumpere caiete, dacă vrea să scrie! Aici tu faci doar ce-ţi spun eu!“ Şi, ca să ţin minte mai bine, mi-a ars două palme, cum nu mi-a mai făcut nimeni vreodată. Pe de-o parte din cauza durerii fizice, pe de alta din cauza orgoliului rănit, nu m-am putut opri din plâns până la sfârşitul orelor. Am plecat acasă, urlând, trezind astfel curiozitatea sătenilor. Tata a reclamat-o pe doamna la inspectoratul învăţământului, dar, la vremea aceea, bătaia încă făcea parte din inventarul instrumentelor şi metodelor pedagogice, aşa că totul s-a muşamalizat. Oricum, a fost prima bătaie adevărată pe care am luat-o, fiindcă… scrisesem. Cu toate astea, nu m-am lăsat de scris nici azi şi cred că nu mă voi lăsa până la sfârşitul vieţii. Am citit mii de pagini şi cred că am scris, de asemenea, mii de pagini dintre care unele mi-au fost şi publicate. Au folosit cuiva, n-au folosit, nu ştiu. Colaborez la diverse publicaţii din ţară şi din străinătate şi am multe, multe de scris. M-am întrebat adesea dacă foloseşte cuiva ceea ce scriu. N-am găsit răspunsul, fiindcă lumea îşi vede de treburile şi problemele ei, ca şi când n-aş fi scris un singur rând. O singură dată, la o înmormântare, pe faţa mortului era pus un ziar, ca să nu se aşeze muştele. Când m-am uitat mai bine, am văzut că în acel ziar aveam şi eu un articol publicat şi tocmai articolul meu era aşezat pe gura mortului. Cred că a fost cel mai mare folos, pe care l-a adus şi scrisul meu cuiva!

De ce scriu? Ştiu. Răspunsul s-a conturat pe parcurs, pe măsură ce-am înaintat în vârstă. La un moment dat mi-am dat seama că pot scrie orice, despre orice, dar, ca preot, trebuie să-mi fixez un ideal şi pe acela să-l slujesc. Unui preot nu i se cade să scrie pornografie, ori povestiri poliţiste sau ştiinţifico-fantastice. Asta o pot face alţii. Ei nu vor putea să scrie însă ca un preot. Datoria aceasta este a mea şi numai a mea. Altădată, Sfinţii Apostoli şi misionarii creştini cutreierau satele, cetăţile şi oraşele, propovăduind învăţătura Mântuitorului. Nu primeau pentru aceasta salariu, nu-i recompensa nimeni cu nimic. Dimpotrivă! Peste tot erau întâmpinaţi de majoritatea locuitorilor şi autorităţilor cu ostilitate, erau goniţi, înjuraţi, bătuţi, arestaţi, torturaţi, judecaţi şi ucişi în mod barbar, fiindcă îl propovăduiau pe Hristos. Ei nu aveau la dispoziţie mijloacele de care dispun eu astăzi. Nu aveau la dispoziţie ziare, cărţi, reviste, posturi de radio, de televiziune, nici măcar internet. Şi totuşi prin strădania lor udată cu sânge s-a răspândit creştinismul în toată lumea cunoscută pe atunci. Eu, ca preot, sunt urmaşul lor. Nu-mi revine, oare, sarcina sfântă de a le continua misiunea, de a împlini obiectivul pentru atingerea căruia ei şi-au jertfit viaţa? Pe mine nu mă opreşte nimeni, ci, dimpotrivă, beneficiez chiar de lauda şi aprecierea oamenilor, semenilor mei, dacă mă străduiesc să-L propovăduiesc pe Hristos. Am la dispoziţie toate mijloacele de comunicare şi mass-media, pe care mi le poate oferi începutul de secol al XXI-lea. Nu ar fi, oare, o impietate, o trădare a Sfinţilor Apostoli, dacă nu m-aş implica în această misiune şi luptă totodată de propovăduire a lui Hristos? Ce răspuns voi da, oare, la Judecata de apoi, când voi fi întrebat de ce nu mi-am valorificat talanţii care mi s-au dat? Nu mă vor acuza, oare, sufletele osândite, care vor fi pedepsite, fiindcă nu L-au urmat pe Hristos? Vor răspunde că nu L-au cunoscut, fiindcă eu nu mi-am făcut datoria şi nu L-am făcut cunoscut. Aşadar, orice efort în acest sens nu este inutil, dar nu este nici prea mult.

Pentru cine scriu? Pentru cine vrea să-mi citească scrierile. Eu îmi fac doar datoria. Nu am nici un merit din asta. Nu fac decât să port sămânţa de har, pe care mi-a dat-o Dumnezeu. S-o port şi s-o ajut să crească şi s-o fac să rodească. Dacă n-o prăşesc, n-o ud, n-o plivesc, e păcatul meu, de care voi da socoteală înaintea lui Dumnezeu. Dacă cineva nu vrea să-mi citească scrierile şi să-mi urmeze sfaturile şi îndemnurile, e treaba aceluia. Datoria mea e să mă fac înţeles, să scriu cât mai plăcut, cât mai convingător. Dar… pentru cine crede am o mie de argumente, pentru cine nu crede, nu am nici unul. Nu întotdeauna ştiu pentru cine scriu. Cititorii mei sunt cei de aproape şi cei de departe, cei de azi şi cei de mâine. E lucru firesc să nu-i pot cunoaşte pe toţi. Ştiu doar că sunt oameni ca şi mine, cu dragoste de Dumnezeu şi de oameni, de adevăr şi de frumuseţe.

Din ce curent literar, „şcoală“, grupare sau direcţie cred că fac parte? Nu ştiu. Nu am cochetat niciodată cu asemenea grupuri şi grupuleţe. Mi s-au părut grupări artificiale, arbitrare chiar. Fiecare om scrie ce vrea şi cum crede că e mai bine. Nici nu am participat la cenacluri decât de două ori. Prima dată, în Severin cu mulţi ani în urmă. Nişte moaşe sterile, cu „origine sănătoasă“, autoare a câte unei plachete de „versuri“ închinate partidului, guvernului şi iubitului conducător se scremeau să ajute pe câţiva tinerei să „nască“ nişte avortoni de poezie. M-am jurat că nu mai dau pe acolo. Peste mulţi ani am ajuns în Craiova, din întâmplare, la un cenaclu literar. Acolo tocmai se lansa o carte de poezie. Am ascultat mai bine de-o oră pe autor citindu şi cele mai reuşite „versuri“. Nu am înţeles nimic. Au urmat apoi, timp de mai bine de două ore, luările de cuvânt pe marginea cărţii respective. Am ascultat cu atenţie, dar iarăşi n-am înţeles nimic. Nu eram chiar un analfabet, având în vedere cei peste douăzeci şi cinci de ani de şcoală, pe care i-am urmat. Am plecat de acolo mâhnit, cu un gust amar, convins fiind că sunt prea prost ca să mai stau printre atâţia oameni deştepţi. Mă întreb însă şi azi, unde sunt trăirile ce le declanşează cititorului poeziile lui Eminescu, Goga, Coşbuc şi mulţi alţii, care fac să vibreze cele mai sensibile coarde ale sufletului românesc! Aşadar, nu fac parte din nici o grupare şi nici nu-mi propun să fac parte în viitor. Muncesc cât îmi va da Dumnezeu viaţă, sănătate şi putere, fără să mă înscriu la… colectiv! Au făcut-o părinţii mei şi şi-au îngropat tinereţea…!

Ce autori români/străini au pecetluit creaţia mea? Mi-a plăcut mult să citesc, de când mă ştiu. Indiferent de originea autorului, dacă a scris frumos, l-am citit cu plăcere. Mi-au plăcut, ce-i drept, clasicii, pentru a realiza cele două volume din Coloana Infinitului, a trebuit să citesc cam toată literatura română până la 1918. Documentarea masivă pentru volumul III, m-a determinat să citesc o bună parte din literatura interbelică. Mi-a plăcut în mod deosebit Eminescu, Sadoveanu, Coşbuc, Rebreanu, Agârbiceanu, Galaction, Arghezi, iar dintre contemporani Ioan Alexandru. Dintre străini, în mod deosebit mi-au plăcut Dostoievski, Goethe, Shakespeare, Dante, Hugo, Sienkiewiz, Tolstoi, Cehov şi mulţi, mulţi alţii. Dostoievski spunea la un moment dat că iadul înseamnă „neputinţa de a iubi“! Îndrăznesc să-l parafrazez şi să spun că dacă aş fi întrebat cum aş vrea eu să fie raiul, aş răspunde cu toată convingerea că aleg mediul cel mai propice adevăratei fericirii: „Raiul aş vrea să fie ca o imensă bibliotecă, în care să poţi găsi toate cărţile care s-au scris în toate timpurile şi în toate locurile…!“

Care este cartea mea cea mai importantă? Nu cred că pot da un răspuns exact. La toate cărţile am ţinut ca la copiii mei şi nu pot să aleg vreuna anume. Poate pe cea mai importantă şi mai dragă nici nu am scris-o încă! Poate „cartea“ mea, care va reuşi să învingă timpul înseamnă suma tuturor cărţilor scrise. Viitorul va decide dacă va mai rămâne vreo urmă după mine, sau toată strădania mea, miile de ceasuri de trudă vor fi precum drumul peştelui prin vad sau al păsării în văzduh.

Cine sunt eu ca scriitor, de unde vin şi unde mă duc? Sunt un simplu ţăran cu ochelari, un „traistă-n băţ şi un scârţa scârţa pe hârtie!“ Sunt călător de când mă ştiu pe drumurile vieţii. Vin din raiul copilăriei şi mă îndrept, tot mai ostenit şi împovărat, spre poarta aceea mirifică, prin care voi trece pe tărâmul celălalt, în lumea de vis şi de dor a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Înainte este doar un hăţiş plin de mărăcini, în urmă vreau să las măcar o potecă, dacă nu voi putea mai mult!

Anunțuri

2 comentarii »

  1. […] De ce scriu? Pot da două răspunsuri, la fel de adevărate: 1. Nu ştiu! Scriu, fiindcă>>>>> […]

  2. […] ce scriu? Ştiu. Răspunsul>>>>> ________________________________________________________________________ DOCUMENTE ETNOISTORICE […]

RSS feed for comments on this post · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: