Lupta pentru a fi

Recent, într-un cadru festiv şi în prezenţa unui public select, Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prin preşedintele său executiv cărturarul Artur Silvestri, mi-a decernat Premiul de Excelenţă în semn de „recunoştinţă obştească şi continuă aducere-aminte pentru valoarea de ansamblu a operei culturale şi pentru eminenta acţiune editorială, unică în mediul rural“, cum glăsuieşte textul de pe diplomă.

A fost un moment emoţionant şi răscolitor de amintiri şi dătător de energii, mai ales că de pe vremea când eram elev n-am mai primit o diplomă sau un premiu.

A fost moment emoţionant, fiindcă alături de subsemnatul erau premiate personalităţi de marcă ale culturii române. Şi printre ei,… popa de la Bârda! S-au ţinut discursuri, s-au legat prietenii, s-au făcut schimburi de cărţi, reviste şi alte publicaţii.

A fost un moment răscolitor de amintiri, fiindcă, instantaneu, auzindu-mă chemat să mi se înmâneze diploma, am simţit valul acela de sânge, care urcă până la creştet, făcând, pentru câteva clipe, ochii să vadă mai mult în interior decât în exterior. Nu ştiu de ce, spre deosebire de altădată, când ca elev, primeam premii, de data aceasta m-am simţit, pentru câteva momente cât a durat drumul până la microfon, singur, doar cu mine însumi. Mi s-au derulat, fulgerător, prin minte, ca-ntr-un film, câteva secvenţe din viaţă, care au avut legături, mai intense ori mai firave, cu „patima“ scrisului şi cu „idolul“ tipar. M-am văzut, copil fiind, păzind vitele, în timp ce derulam zeci şi zeci de file, înfometat şi însetat de a şti ce şi cum. De multe ori vitele se depărtau, intrau în recolte, le pierdeam, iscam certuri şi necazuri pentru părinţi. Toate se terminau cu bine, fiindcă se dusese vestea că obişnuiesc să citesc până uit de vite şi oamenii aveau un respect, mai mult sau mai puţin vizibil, faţă de carte. Pentru asta aveau puterea de a ierta. M-am văzut strecurându-mă sfios în biblioteca şcolii, apoi în cea judeţeană, în timp ce mama vindea laptele ori brânza în piaţă! M-am văzut scriind primele versuri şi pagini de „proză“ tot după oi. Cele peste cinci sute de mii de scrisori, cât numără arhiva personală, dovedesc cu prisosinţă că încercările de a intra în contact cu publicaţiile şi cu editurile vremii le-am făcut de timpuriu. Trimiteam texte în toate părţile şi din toate părţile îmi veneau doar scrisori încurajatoare, care, într-adevăr, mă încurajau. Debutul propriu-zis a venit în 1972, prin bunăvoinţa regretatului preot Dumitru Bălaşa, redactor, pe atunci, la „Mitropolia Olteniei“ din Craiova. A fost destul să-mi publice o poezie (Odă Coşunei), căci după aceea am năpădit pe capul bietului om cu documente, reportaje, predici etc. Şi dânsul, Dumnezeu să-l ierte! (mai ales că cei de-atunci, de la mitropolie, nu l-au iertat niciodată, fiindcă a îndrăznit să publice un elev seminarist, fapt fără precedent!) — mi le publica, după ce le mai scărmăna pe ici, pe colo. Cu fiecare material publicat în revistă, simţeam cum mă impulsionează energii interioare nebănuite până atunci, subiectele veneau în avalanşă şi prea puţină vreme îmi mai rămânea de învăţat. A început, tot din vremea seminarului, corespondenţa cu editurile. Păstrez copii după scrisorile pe care le trimiteam. Erau tot felul de proiecte, pe care le propuneam. De peste tot primeam doar refuzuri categorice. Elanul tineresc făcea să nu cad în deznădejde. Îmi reproşam mie însumi că nu am propus ceva convingător, ceva foarte important.

M-am văzut student în Bucureşti. Am continuat şi acolo să joc „volei“ cu editurile, în timp ce colaboram la „Mitropolia Olteniei“, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, chiar la „Magazin istoric“. La un moment dat mi-am dat seama că în adresele ce le înaintez mi se strecoară o greşeală capitală. Scriam că sunt elev la seminar, respectiv student la teologie. Din momentul în care n-am mai făcut această precizare, am primit primul răspuns pozitiv de la editura Albatros. Erau interesaţi de proiectul meu privind o carte cu Anton Pann. Am fost chemat la Casa Scânteii. Doamne, ce emoţii! Am mers la Domnul redactor Gheorghe Marin, care ironia soartei! — era şi secretar de partid pe editură. Prima întrebare ce mi-a adresat-o după ce mi-a răspuns la salut, a fost aceasta: „Cu ce te ocupi?“. I-am răspuns timid: „Student“. Credeam că scap cu atât, dar n-a fost să fie. „Unde eşti student?“ a continuat dânsul să mă întrebe. În acel moment ceva s-a rupt în mine. Între dorinţa de a publica şi aceea de a nu minţi, cea dintâi a ieşit biruitoare. „La Filologie!“ i-am răspuns eu roşu ca bujorul. M-a poftit să iau loc, am discutat despre propunerea ce-o făcusem şi s-a convins repede că poate să iasă o carte bună. Şi cred că a ieşit, fiindcă în 1976 mi-a publicat-o. Între timp, din motive pe care nu le discut aici, trecusem la fără frecvenţă şi fusesem angajat la revista „Mitropolia Olteniei“ din Craiova. Fusesem primit cu multă bunăvoinţă în luna mai. În iunie a apărut cartea şi asta a dat totul peste cap. Din acel moment, fără să-mi dau eu seama atunci, sub euforia debutului, am devenit suspect. Eram un „corp străin“, un „trimis“ al partidului sau al securităţii, eram un individ periculos. Nu oricine putea să publice la o editură de stat. Eu reuşisem! Problema cea mai grea cu care se confruntau oamenii de acolo se rezuma la chinuitoare întrebare: „Cine este ăsta şi ce urmăreşte aici?“. Poate unii mă vedeau un posibil înlocuitor al lor, un turnător sau, oricum, un cineva periculos. Ca atare, trebuie să dispar de acolo. S-a pus de îndată în funcţiune maşinăria intrigilor, după modelul curţilor bizantine. Toţi erau unşi cu multe alifii, oameni trecuţi prin ciur şi prin dârmon, oameni care ştiau să-şi atingă scopul. Eu eram de-o naivitate dezarmantă. Bucuria debutului mă făcea să nu dau importanţă situaţiilor penibile, tot mai dese, în care eram amestecat. Începusem documentarea asiduă pentru Coloana Infinitului, lucram la teza de licenţă, intensificam tot mai mult colaborările la revistele bisericeşti. Toată intriga din jurul meu o tratam cu indiferenţă, sau, oricum, îi dădeam prea puţină importanţă. Cert este că nouă luni am stat la mitropolia din Craiova, timp în care i-am pus de trei ori mitropolitului demisia pe masă. Faptul că reuşisem să public o carte îmi dădea un resort interior, o siguranţă şi o încredere în mine însumi. Socoteam că mă voi putea descurca în viaţă, dedicându-mă scrisului, chiar dacă ar fi fost cazul să plec din preoţie…! Mitropolitul de atunci, patriarhul de azi, nu vroia însă „moartea“ păcătosului, ci „îndreptarea“ lui. Tocmai de aceea, ca bun cunoscător al psihologiei umane, lucra cu tact. M-am preoţit. Era visul meu de când fusesem de-o şchioapă! Nu ştiam, însă, cum voi putea să-mi împlinesc celălalt vis, cărţile, în situaţia în care mă preoţisem. Am fost numit preot la Gruia în Mehedinţi, apoi la numai un an, la Ivăneşti, acelaşi judeţ. Dacă la prima parohie, în orele de răgaz, mă duceam pe marginea Dunării şi scriam ore în şir, la cea de-a doua, una dintre cele mai sărace din judeţ, am cunoscut viaţa în toată duritatea ei. Oameni săraci lipiţi pământului, oameni care luptau din greu să supravieţuiască. Bisericile erau aproape ruinate şi a trebuit să pun umărul la greu. Nu mă părăsea însă dorinţa de a scrie, de a publica. Alte manuscrise le-am pus pe masa editurii Albatros.

Domnul Gheorghe Marin era entuziasmat de elanul tânărului, despre care aflase că trecuse la „fără frecvenţă“. Îi spusesem (iarăşi o minciună!) că am fost numit „învăţător“ într-un sat. Minţeam cu justificarea interioară că una din misiunile preotului este şi cea de învăţător, dar omul înţelegea ad-litteram. Încerca să mă ajute pe cât putea. În 1978 am ajuns în satul meu, în Bârda. Atunci a aflat şi Domnul Marin că sunt preot. A crezut că e vorba de o glumă sau de o confuzie. Între timp îmi apăruse la dânsul şi a doua carte! Atât de intrigat a fost de situaţia creată, în care, fără îndoiala, era direct implicat, încât a făcut un drum până le Bârda, să vadă cu ochii săi pe „învăţătorul“ slujind ca preot. Era cam târziu să mai dea înapoi. Şi azi mă întreb dacă directorul editurii, Mircea Sântimbreanu, a ştiut vreodată adevărul. Aveam impresia că de câte ori mergeam la editură şi mă ducea domnul Marin la dânsul să-i prezentăm o carte nou apărută, ori oferta pentru o viitoare carte, mă privea ori îmi vorbea cu un anume subînţeles. Nu a făcut niciodată referire directă la funcţia mea. Domnul Marin mi-a devenit însă prieten şi complice şi la dânsul, până în 1989, am tipărit cinci cărţi…

Am încercat să colaborez şi la alte edituri. Am muncit ca un rob cinci ani şi am realizat cartea privind concepţia istorică a lui Nicolae Iorga. Am dus-o la Cluj, la regretatul academician Ştefan Pascu, pe atunci preşedintele Secţiei de ştiinţe istorice a Academiei Române. După ce a citit-o, mi-a făcut observaţiile necesare, am refăcut lucrarea, i-am dus-o iarăşi, după care mi-a întocmit, mai mult decât mă aşteptasem, referatul şi prefaţa cărţii. Erau elogioase, ceea ce pentru mine însemna enorm de mult. Redactorul de la Scrisul Românesc din Craiova, regretatul Ion Rusu-Şirianu, cât şi directorul de atunci, Ilarie Hinoveanu, au avut toată bună-voinţa să mi-o publice. Lor le-am spus de le bun început că sunt preot şi lucrul acesta l-au menţionat de fiecare dată când întocmeau proiectele de plan editorial. De trei ori mi-au înscris cartea în plan şi tot de trei ori mi-a fost respinsă la cenzură de la Ministerul Culturii. Comentariile şi protestele erau de prisos. Paisprezece ani a stat la editură, dar n-a putut fi publicată! Cu chiu cu vai, redactorul Miu Florea, de la aceeaşi editură, mi-a strecurat două povestiri, Zidire şi Vărarul, la un concurs de proză scurtă iniţiat de editură, preşedintele juriului concursului fiind regretatul Marin Sorescu. Am reuşit şi cele două piese mi-au fost publicate în volumul colectiv Reliefuri. Între timp am continuat să colaborez la diferite publicaţii religioase din ţară şi din străinătate. Luasem mai multe adrese de reviste româneşti din străinătate de la cancelaria Sfântului Sinod, trimisesem materiale şi mi se publicaseră! Eram cineva! Am reuşit să public în reviste de prestigiu, precum „Balkan studies“ din Tesalonic sau „Proverbium“ din Vermont. Am găsit în Domnul Artur Silvestri, deşi nu-l cunoşteam personal pe atunci, redactor la „Luceafărul“, omul care avea curajul să strecoare câte o informaţie privind aceste publicaţii din străinătate. Îi trimiteam câte un extras şi ştia dânsul cum să încondeieze prezentările. În volumul publicat recent de dânsul, Vremea seniorilor, sunt cinci din scrisorile ce i le-am adresat atunci. Surprinde sinceritatea. Nu mai mă feream să spun că sunt preot. Îmi asumam de acum această demnitate, publicasem zeci de articole şi studii şi nu mai nutream teama aceea inexplicabilă care mă făcea să mă ascund!

Am încercat să colaborez şi cu instituţiile bisericeşti. Părintele Valeriu Anania era în 1979 director al Institutului biblic al Patriarhiei Române. Fiindcă publicam aproape în fiecare număr din revista „Biserica Ortodoxă Română“, i-am propus să-mi publice o bibliografie a acestei reviste din perioade 1874-1984, la împlinirea a 110 ani de apariţie. M-a privit cu neîncredere la început, ştiind câtă muncă necesită o asemenea lucrare, apoi m-a pus să fac o cerere către patriarhul de atunci, Iustin Moisescu, iar dânsul a întocmit un referat favorabil. Patriarhul a aprobat proiectul şi urma să prezint manuscrisul gata de tipar la 1 noiembrie 1983. Am început o luptă contra cronometru. Colecţia revistei a însumat peste 22000 de articole. Multe dintre ele a trebuit să le rezum. A fost o muncă de rob sau poate de Sisif, dar, cu câteva zile înainte de termenul înscris în ofertă, m-am prezentat la patriarh. Nu mai era părintele Valeriu Anania director, ci regretatul preot Dumitru Soare. Acesta nu ştia nimic de proiect şi nici nu era dispus să-l susţină. Am mers în audienţă la patriarh, aflasem despre dânsul că fusese profesor universitar, că ştia multe limbi străine, că e un munte de cultură. Pe mine m-a dat afară ca pe ultimul infractor din Bucureşti. Fără să se uite peste cele 900 de pagini dactilografiate (era un prim fragment din lucrare, pe care reuşisem să-l dactilografiez, urmând ca până la pagina 2000, la cât se ridica manuscrisul, să dactilografiez ulterior), s-a rezumat la nişte chestiuni banale, străine de subiect. Mi-a imputat că m-am ocupat numai de carte şi am uitat de parohie, deşi i-am prezentat documente din care se vedea clar că nu şezusem degeaba la parohie şi avusesem lucrări de reparaţii şi pictură la bisericile din Malovăţ şi Bârda; a promis ca va vorbi cu mitropolitul Nestor să-mi dea o parohie la oraş. I-am replicat că nu am realizat acea carte pentru o parohie de oraş, ci ea se înscris pe linia unor preocupări constante. I-am arătat cărţile ce-mi apăruseră până atunci la „Albatros“, i-am arătat programele simpozioanelor şi sesiunilor de comunicări la care participasem în diferite judeţe, i-am vorbit de colaborările la diferite reviste. În final, mi-a spus ca audienţa s-a terminat şi că nu are ce să mai discute cu mine. Mi-am luat cartea şi am ieşit plângând din cabinetul său. Îl pomenesc şi azi la fiecare liturghie, fiindcă aşa e rânduiala, dar în sufletul meu mitul şi aura care-l înconjuraseră până la acea audienţă din noiembrie s-au pulverizat demult, personajul rămânând o biată amintire. Am reuşit să public mai târziu, sub P. F. Patriarh Teoctist câteva fragmente din acea carte în revista „Biserica Ortodoxă Română“.

A venit ’89! La început a fost confuzie şi incertitudine. După un an am luat taurul de coarne. Mi-am înfiinţat editură particulară, căreia i-am spus „Cuget românesc“. Am investit un salariu şi am scos o primă broşură. Vânzările au început să meargă. La câteva luni am scos altă broşură, apoi alte şi alte. Sistemul „Cartea prin poştă“ a dat rezultate. Săptămânal plecau de la Bârda zeci şi zeci de colete spre toate colţurile ţării. Zi de zi veneau scrisori de pretutindeni şi cereri peste cereri. Unele titluri au înregistrat mai multe ediţii, depăşind 70.00 exemplare. Nopţile au devenit albe. Somnul a devenit un privilegiu tot mai rar şi tot mai puţin… După încă un an am înfiinţat o altă editură la parohie. Mergeam cu toate pânzele sus, în plin. În 1994 mi-am publicat „Nicolae Iorga. Concepţia istorică“, după ce aşteptase 17 ani la „Scrisul Românesc“ din Craiova. Ministerul de Externe mi-a comandat 70 exemplare pentru comunităţile româneşti din străinătate. Era o bucurie imensă o asemenea comandă. Puţin mai târziu, aducând cercetarea până în 1994, am publicat Bibliografia revistei „Biserica Ortodoxă (1884-1994), însumând trei volume şi patru ediţii! Multe centre eparhiale mi-au comandat chiar sute de exemplare (Suceava, spre exemplu), profesori universitari şi cercetători au devenit clienţi. S-a scris în presă şi a fost apreciată de nume sonore ale culturii române.

Patima scrisului nu mai avea restricţii. O înţelegeam ca pe o prelungire a activităţii mele preoţeşti şi aceasta îmi dădea aripi. Astăzi activitatea aceasta însumează peste 150 titluri publicate la cele două edituri. Personal, realizarea se ridică la 30 cărţi şi peste 1000 de articole şi studii în ţara şi străinătate…. O fi mult sau puţin, nu ştiu! Ştiu doar că mai am multe de făcut în viitor!

Astăzi, mulţumesc celor ce mi-au pus piedici de-e lungul timpului (fie că sunt în viaţă, fie că sunt sub glie). Dacă n-ar fi făcut ceea ce au făcut, azi poate aş fi fost un funcţionăraş oarecare, iar preocupările dragi sufletului meu ar fi rămas o amintire. Le mulţumesc că datorită lor am ajuns preot la mine în sat. Dacă aş lua-o azi de la început de zece ori, tot preot m-aş face şi tot în satul meu m-aş duce. Aş continua să scriu, indiferent dacă aş putea să public imediat sau nu. Acum aş şti bine că orice muncă cinstită, mai devreme sau mai târziu, îşi află împlinirea şi recunoaşterea. Mulţumesc celor din Biserică dacă m-au socotit „prea laicizat”; le mulţumesc celor din afara Bisericii, care m-au socotit „îmbisericit“. Poate se vor convinge cu toţii, dacă n-au făcut-o deja, că mi-am slujit Biserica şi Ţara cu uneltele şi cu posibilităţile mele. Doar atât!

Decernarea premiului de care am amintit la început a însemnat şi asumarea unei responsabilităţi sporite. Oameni de elită ai culturii române au apreciat activitatea mea. Sper să nu-i dezamăgesc şi să-mi împlinesc menirea până la capăt. Desigur că asta nu depinde numai de mine însumi ci şi de mediul social în care-mi voi desfăşura activitatea, de starea de sănătate şi de zilele ce mi le va mai da Dumnezeu, dar proiecte sunt multe şi necesită trudă multă!

Anunțuri

2 comentarii »

  1. […] Recent, într-un cadru festiv şi în prezenţa unui public select, Asociaţia Română pentru Patrimoniu, prin preşedintele său executiv cărturarul Artur Silvestri, mi-a decernat Premiul de Excelenţă în semn de „recunoştinţă obştească şi continuă aducere-aminte pentru valoarea de ansamblu a operei culturale şi pentru eminenta acţiune editorială, unică în mediul rural“, cum glăsuieşte textul de pe diplomă. A fost un moment emoţionant şi răscolitor de amintiri şi dătător de energii, mai ales că de pe vremea când eram elev n-am mai primit o diplomă sau un premiu. A fost moment emoţionant, fiindcă alături de subsemnatul erau premiate personalităţi de marcă ale culturii române. Şi printre ei,… popa de la Bârda! S-au ţinut discursuri, s-au legat prietenii, s-au făcut schimburi de cărţi, reviste şi alte publicaţii. A fost un moment răscolitor de amintiri, fiindcă, instantaneu, auzindu-mă chemat să mi se înmâneze diploma, am simţit valul acela de sânge, care urcă până la creştet, făcând, pentru câteva clipe, ochii să vadă mai mult în interior decât în exterior. Nu ştiu de ce, spre deosebire de altădată, când ca elev, primeam premii, de data aceasta m-am simţit, pentru câteva momente cât a durat drumul până la microfon, singur, doar cu mine însumi. Mi s-au derulat, fulgerător, prin minte, ca-ntr-un film, câteva secvenţe din viaţă, care au avut legături, mai intense ori mai firave, cu „patima“ scrisului şi cu „idolul“ tipar. M-am văzut, copil fiind, păzind vitele, în timp ce derulam zeci şi zeci de file, înfometat şi însetat de a şti ce şi cum. De multe ori vitele se depărtau, intrau în recolte, le pierdeam, iscam certuri şi necazuri pentru părinţi. Toate se terminau cu bine, fiindcă se dusese vestea că obişnuiesc să citesc până uit de vite şi oamenii aveau un respect, mai mult sau mai puţin vizibil, faţă de carte. Pentru asta>>>>> […]

  2. […] Încerca să mă ajute pe cât putea. În 1978 am ajuns în satul meu, în Bârda. Atunci a aflat>>>>> […]

RSS feed for comments on this post · TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: