Ştefan cel mare şi sfânt

Dacă ar fi să înfăţişăm istoria poporului român sub forma unei hărţi în relief, cu munţi, dealuri, câmpii, cu văi şi prăpăstii, cu râuri, cu fluvii şi cu mări, atunci Ştefan cel Mare şi Sfânt şi epoca sa ar trebui să fie un adevărat Everest. Nici unul dintre domnii cu care a binecuvântat Dumnezeu neamul românesc în trecerea sa pe pământ de până acum nu a atins culmile la care s-a ridicat el. Indiferent din ce latură am privi personalitatea şi activitatea sa, fie ea politică, strategică, culturală, umană, morală ori religioasă, nu putem să-i atribuim decât calificative la superlativ. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost ca un efort suprem al neamului românesc de a supravieţui în istorie, într-o vreme de grea cumpănă. Ecourile prăbuşirii bastionului creştinătăţii, Constantinopolul, erau foarte puternice, îngrijorarea atinsese maximum de încordare. Turcii păşiseră în Europa şi înaintau an de an tot mai adânc spre inima ei. Peninsula Balcanică, ciopârţită de iataganele otomane, se zvârcolea însângerată şi neputincioasă sub picioarele învingătorilor. Dunărea nu mai putea constitui decât cu multe jertfe hotarul de care să se împiedice aliotmanul turcesc. Tătărimea Bugeacului şedea în şeile cailor, aşteptând un semn de la sultan, pentru a porni-o în galop spre Moldova şi Ţara Românească. Ungurii, polonezii, ucrainienii şi ruşii nu aşteptau decât momente prielnice să atace. Marile puteri europene nu înţelegeau, ori se făceau că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care se afla „poarta creştinătăţii”, pentru a se sinchisi de ea. Însăşi fiinţa neamului românesc era ameninţată cu pieirea de pe harta lumii.

In acest context dramatic se ridică în Moldova Ştefan cel Mare şi Sfânt. El este un miracol nu numai în istoria românilor, ci şi a întregii Europe şi a creştinătăţii. El a fost Omul, a fost Eroul providenţial, prin care a lucrat Dumnezeu pe pământ în acea perioadă. Nu se poate concepe ca armata Imperiului Otoman secondată de hoardele tătare, o armată bine instruită şi dotată, care trecuse prin foc şi sabie imperii şi popoare, să se poticnească de o ţărişoară precum Moldova. Nimeni nu contesta bogăţia naturală a Moldovei, dar oricine trebuie să recunoască inferioritatea numerică şi strategică a armatei moldovene în comparaţie cu cea turcească. Era vremea luptelor directe între oameni. Omul zilelor noastre nu trebuie să-şi închipuie că pe atunci se dispunea de armament sofisticat ca cel din ziua de azi, care suplineşte mulţime de oameni. Câteva maşini rudimentare de război, dintre care tunurile se situau pe locul întâi, constituiau armele „cu bătaie lungă” ale armatelor de atunci. Forţa adevărată a unei armate o constituia numărul ostaşilor, nivelul lor de instrucţie şi iscusinţa conducătorilor. Nu avem date că Ştefan cel Mare avea o armată permanentă numeroasă. Aceasta forma garda curţii domneşti şi paza cetăţilor. Armata cea numeroasă o forma ţara, atunci când era chemată sub steag la vreme de nevoie. Majoritatea ostaşilor recrutaţi erau neinstruiţi sau, oricum, cu o sumară pregătire militară. Ei erau conduşi de convingerea că îşi apără ţara, pământul, casa, biserica şi cimitirul, părinţii şi copiii, nevasta şi însăşi raţiunea de a fi. Se adunau în jurul domnului ca puii în jurul cloştii şi încercau să opună rezistenţă uliului.

Ştefan a reuşit în scurt timp să devină omul lui Dumnezeu trimis să mântuie Moldova de invadatori. Lupta lui nu se dădea numai pentru apărarea ţării, ci şi pentru apărarea credinţei creştine. El nu-şi făcea un titlu de glorie din nenumăratele victorii câştigate, ci le punea pe toate pe seama ajutorului dat de Dumnezeu. El intra în lupte, acolo unde era mai greu, dar poporul era convins că în luptă se găsesc şi îngerii lui Dumnezeu, arhanghelul Mihail, ori sfinţii militari, precum Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dimitrie şi alţii. Luptele lui Ştefan erau luptele pe care Dumnezeu le voia. Ştefan însuşi se socotea slujitorul lui Dumnezeu şi împlinitorul voii Lui. înfrângerile erau pedeapsă divină pentru păcate. Concepţia lui Ştefan era profund creştină, de om pământesc aflat sub greutatea vieţii şi a păcatului, de om cu misiune specială, destinat de Dumnezeu pentru a-şi conduce poporul la libertate şi independenţă în marele concert al popoarelor. El şi-a însemnat trecerea prin lume cu nenumăratele morminte ce arată locurile unde au avut loc lupte, prin zecile de locaşuri sfinte, prin cetăţi şi construcţii, dar, mai ales şi mai trainic, prin urmele rămase în memoria poporului său. S-a scris mult, dar nu s-a spus totul despre Ştefan cel Mare şi Sfânt până acum. [1]

El rămâne, în continuare, o enigmă şi un miracol în istorie; el rămâne un punct de reper în viaţa poporului român, un model şi un prilej de bucurie pentru românii din toate timpurile şi din toate locurile. În persoana lui Ştefan se întruchipează însuşi simbolul existenţei, vitejiei şi unităţii noastre româneşti din toate timpurile şi din toate locurile. Nu este român, care să-l conteste; nu este român, care să nu i se închine cu veneraţie; nu este român, care să nu-şi simtă sufletul vibrând în faţa mormântului de la Putna; nu este român, care să nu se simtă mândru, când precizează că este din Ţara lui Ştefan-Vodă. S-au scurs cinci sute de ani de la trecerea lui spre cele veşnice, dar memoria lui rămâne la fel de vie şi mobilizatoare pentru toţi românii de aici şi de pretutindeni. Întotdeauna umbra lui a vegheat la suferinţele şi la bucuriile poporului român. Bătrânul stăpân al Moldovei a plâns sub cripta mormântului de plânsetul urmaşilor săi aflaţi în grele cumpene, iar la vreme de încercare duhul lui a luptat alături de români pentru apărarea cauzelor sfinte naţiei.

În multe lucrari vom întâlni pe Ştefan sfătuindu-se cu Dumnezeu prin sfinţii Săi slujitori, călugări şi pustnici, cercetând bisericile şi mânăstirile, rugându-se el însuşi, ori cerând obştilor mânăstireşti, armatei şi întregului popor să se roage şi să postească pentru izbânda asupra liftei păgâne. Ştefan acţionează sub semnul şi cu permisiunea divinităţii. Altarele construite după luptele susţinute sunt semne de mulţumire, dar şi de veşnică pomenire pentru cei dispăruţi. El este drept şi milostiv. Ajută pe săraci, dă zestre la tineri şi tinere fără posibilităţi, îşi împroprietăreşte vitejii, are conştiinţa vremelniciei vieţii şi slavei omeneşti. Ştefan este nu numai un conducător de oşti şi de ţară; Ştefan este părintele neamului românesc. Tocmai de aceea l-a plâns ţara întreagă de cinci veacuri încoace, tocmai de aceea
i-au simţit mereu lipsa în marile momente de încercare. Ştefan cel Mare nu putea fi socotit decât sfânt. Pentru tot ce a făcut pentru Moldova în special şi pentru creştinătate în general nu putea fi socotit altfel. Poate pentru unii dintre noi este incompatibilă purtarea armelor cu sfinţenia; poate am fost obişnuiţi cu imaginea sfântului trăitor în pustie, obişnuit cu postul şi cu rugăciunea, îmbrăcat sumar şi slăbit până la limita supravieţuirii. Iată că au existat şi la noi sfinţi-voievozi de talia lui Ştefan cel Mare în Moldova, ori a lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească.

Ştefan cel Mare şi Sfânt întruchipează în sine simbolul Conducătorului şi al Eroului adevărat. Cultul lui s-a zămislit spontan, fără a fi dirijat de către autorităţi, fără a fi impus. Am avut trista experienţă de a trăi perioada în care cultul personalităţii ajunsese politică de stat. Acela era un fals cult al personalităţii, un surogat de cult. Adevăratul cult, adevărata cinstire şi veneraţie a adus-o poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, convins că omul acela a purtat în sine harisma de a conduce cu adevărat oameni şi popoare. El a fost pentru supuşii săi omul providenţial, trimisul lui Dumnezeu, unsul lui Dumnezeu. Ştefan n-a fost un despot. Permanent îl întâlnim sfătuindu-se cu boierii ţării, cu bătrânii şi înţelepţii neamului. Vorba lui e cumpănită, înţeleaptă şi este lege sfântă pentru orice muritor. Aşa l-a socotit poporul dintotdeauna şi i-a conturat astfel imaginea de conducător ideal. Studierea vieţii şi activităţii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, a concepţiei şi stilului său de a conduce ţara, ar trebui să constituie cea mai înaltă şcoală pentru orice pretendent la funcţia cea mai înaltă în stat. Ştefan ne învaţă un lucru esenţial: conducătorul ideal se naşte, nu se face. Iar el a fost născut pentru a fi conducător. Concepţia creştină despre lume şi viaţă, credinţa şi frica de Dumnezeu îl feresc de excese, de alunecări spre despotism. Ceea ce face pune sub semnul îndoielii. Numai lui Dumnezeu i se cuvine dreptul de a judeca şi aprecia cu adevărat faptele omeneşti şi Ştefan este conştient de aceasta. O asemenea gândire îi înfrumuseţează chipul şi-i eternizează imaginea. Conştiinţa că el este „prin mila lui Dumnezeu domn al Moldovei” numai pentru a apăra ţara şi a o cârmui atât cât va permite Dumnezeu, îl feresc pe domnitor şi de patimi nesăbuite ori de interese personale exagerate. Un asemenea om consideră domnia un act de sacrificiu şi de jertfă pe altarul unor cauze sfinte. Ştefan cel Mare se comportă ca un ţăran moldovean vrednic şi gospodar, căruia i s-a dat în administrare o moşie ceva mai mare decât a lui şi aceea se numeşte Ţara. Ştefan cel Mare este lumina ce luminează întunericul veacului său şi reflectă razele sale peste multe veacuri de aici încolo. Mulţi domni a avut poporul român şi fiecare a avut particularităţile sale, calităţile şi defectele, frumuseţile şi urâţeniile sale, locul său în istorie; Ştefan cel Mare şi Sfânt este domnul domnilor români, fiindcă este mai presus decât toţi, fiindcă pe piedestalul lui nu s-a putut urca nimeni, fiindcă a fost prea înalt. Ştefan cel Mare se proiectează în conştiinţa poporului român undeva între cer şi pământ, precum semizeii păgânătăţii antice. Ne place când îi citim istoria. Ne place la nebunie, fiindcă simţim din adâncul sufletului nostru zămislindu-se conştiinţa că prin el am fost şi noi ceva în istoria lumii. Ne bucurăm când îi citim sau îi povestim istoria până la un punct. Atunci când ne apropiem de anul morţii lui, o durere ne cuprinde, o durere ca la pierderea unei fiinţe scumpe sufletului nostru, unei fiinţe înrudite cu noi. Au trecut cinci sute de ani de atunci, dar oricine lăcrimează, când vorbeşte de moartea lui Ştefan cel Mare, când se află în faţa mormântului său. Ştefan ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în viaţă, în mijlocul neamului său, ca să-l conducă prin hăţişurile lumii şi ale istoriei. Am fi fost gata să-i dăruim fiecare câţiva ani din viaţa noastră, numai să nu moară. Era prea mare, prea maiestuos întru slava lui, prea ne învăţasem cu el la cârma ţării, ca să putem accepta gândul că el nu mai este. I-am clădit o aureolă de sfânt, i-am redat veşnicia prezenţei în istoria reală a ţării şi a lumii, fiindcă altfel ne simţeam orfani, copii ai nimănui pe drumurile lumii. Ştefan este un reper în viaţa neamului românesc, este un sprijin, este o identitate, este însuşi simbolul nemuririi noastre.

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: